A 19-a ședință de Bowen
Luni 14.03.2016
Lunea trecută (07.03.2016) am făcut ședința a XIX-a de Bowen. Era după două zile de la trăirea avută pe nivelul IX la Atelier. Atunci, în timpul Atelierului, am simțit că Inconștientul mi-a mai ridicat ceva la fileu, iar eu am permis eliberarea. Simultan, am știut că voi face o criză de vindecare. Și astfel, luni dimineața m-am trezit cu senzația că ceva nu este în ordine cu mine și, brusc, am realizat că răcesc, că sunt în plin proces de răceală. Gâtul a început să mă usture, nasul s-a înfundat, ochii îmi curgeau, simțeam o presiune în cap și sinusuri. Am trăit atunci o stare de bucurie și detașare în acelasi timp constatând că tot ceea ce simțisem sâmbătă la Atelier se implinea, se materializa. Și știam că eliberarea din inconștient era foarte importantă.
Am început ședința de Bowen. Totul a fost ok, am ațipit puțin, m-am odihnit. La ultima mișcare, din nou Mihai a apăsat un punct pe mușchii adductori, iar apoi mi-a adus genunchiul la piept presând puternic. Deși într-o mai mică măsură și nu cu aceiași intensitate ca primele dăți, am simțit aceiași stare de durere interioară, de stranger, de chircire, de tânguire, de jale și durere sufletească.
Mihai a ieșit din cameră, iar eu am început să “cânt”. Acum, când scriu, m-am tot gândit cum să exprim acest geamăt, acest tânguit interior și mi-am dat seama că, de fapt, nu gemeam, nu mă tânguiam, nu plângeam, nu suspinam ci, pur și simplu, cântam. Cântam un cântec eliberator, purificator, un cântec izvorat din străfundurile ființei mele, un cântec al ființei mele, un cântec venit de dincolo de mine cea de aici, un cantec pe care mintea nu îl cunoștea și pe care îl privea, mai întâi, cu dispreț, iar apoi cu uimire.
Mai cântasem de câteva ori acest sunet (la alte câteva ședinte de Bowen) și de fiecare dată vibrațiile lui îmi aduseseră liniște, pace interioară, siguranță, încredere în mine. Trăiam un sentiment greu de exprimat în cuvinte. O stare neatinsă de frică, o stare ce nici măcar nu cunoaște frica, o stare de existență, de ființare pură. Cred că așa se simt copiii mici când abia învață să meargă în picioare și încep să exploreze lumea înconjurătoare. Ei nu cunosc frica, nu o cunosc la niciun nivel: nici emoțional, nici mental, nici la nivel de celulă, ei pur și simplu sunt prezenți, totul într-un ocean de liniște, de pace, de bucurie.
Întreaga atenție era concentrată pe acest sunet lung, clar, care se modula când mai sus, când mai jos. când mai puternic, când mai slab. Îmi umpleam mult plămânii cu aer și, în timp ce expiram controlat, cântam acest sunet eliberator. La început “cântecul” era puternic, la o intensitate mare, astfel încât m-am gândit că o să mă audă toată clinica (dar nu am dat nicio importanță acestui gând răzleț al minții). E ca atunci când faci vocalize pe un singur sunet sau ca atunci când medicul îți spune să caști gura și să spui „aaaaaaaaaa” sau ca atunci când cântăreții de operă sfârșesc o arie pe un singur sunet pe care îl mențin câteva secunde puternic, liniar, fără tremurări ale vocii sau combinații cu alte sunete. Totul era un singur sunet, clar, limpede, cristal, puternic, vibrant, iar sunetul era:
“immmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmm”.
Îl rosteam cu buzele lipite, dar relaxate (nu strânse). Sunetul urca sau cobora și era când înalt și cristalin, când jos și gutural. Inspiram și pe expir cântam. Sunetul se manifesta dincolo de voința mea, dincolo de puterea mea de control și se modula fără să țină cont de mintea sau voința mea. Cu cât sunetul era mai jos, mai gros, cu atât vibrațiile erau mai puternice, aproape palpabile. Cu cât sunetul se înalța, cu atât vibrațiile erau mai puțin percepute de corpul fizic și parcă întreg trupul devenea mai luminos, ca și cum vibrațiile se transformau din sunet în lumină.
M-am întrebat de ce fac asta și, brusc, am conștientizat și mai puternic vibrația sunetului. Și atunci am înțeles: sunetul izvora din mine, trecea prin mine, rezona în mine (sau cu mine) și tot ce nu rezona cu el era eliminat, era luat de vibratie și scos afară din corp.
Atunci am simțit că ceva din interiorul meu, din zona mijlocului spatelui se destinde și, ca un fior, părăsește corpul meu. Am simțit bucurie. Apoi am început să strănut și am strănutat de 10 – 15 ori la rând și fiecare strănut era o nouă eliberare.
*****