Pe toți pacienții îi rog ca, în timpul ședinței de bowen, să stea cât mai relaxați, cu ochii închiși și să-și „asculte corpul”, din creștet până în tălpi. Mulți mă privesc ciudat, unii îmi spun că nu pot sta cu ochii închiși, alții că nu-și simt corpul…
E greu de explicat și de înțeles de e mai bine așa, de ce trebuie să stai singur în cameră, de ce nu se pune muzică și nu se aprind bețișoare parfumate, de ce o stare de interiorizare este de folos.
Descrierea ședinței următoare poate ajută înțelegerea, mai mult decât alte explicații.
Și nu, nu ați pierdut ședințele 3 și 4, pur și simplu ele nu au fost postate! J
A CINCEA ȘEDINȚĂ DE BOWEN Joi 15.10.2015
M-am relaxat, mi-am permis să se întâmple spre binele meu suprem, divin. M-am concentrat să relaxez mușchii, să simt corpul din ce în ce mai greu și mai moale.
Senzațiile nu au întârziat să apară. Mai întâi am ațipit câteva minute, profund, adânc, odihnitor. Mihai a intrat în cameră și m-am trezit. Din acel moment nu am mai adormit (eram la a doua mișcare de Bowen). Gândirea mi s-a limpezit și, în același timp, s-a liniștit. Simțeam în cap o limpezime de cristal.
Am început să urmăresc cu atenție senzațiile din corp. Valuri de energie se scurgeau cu viteză prin corp. Unele erau mai puternice, altele mai ușoare, unele erau niște vibrații, altele netede și lucioase. La un moment dat chiar, observând, m-am identificat cu o astfel de alunecare lucioasă și lină și am simțit cum alunec și tot alunec dulce și ceva mă făcea să mă simt bine și minunat ca și cum alunecarea era ceva ocrotitor, cald si primitor. Corpul meu a perceput alunecarea, a interpretat-o chiar ca fiind reală (atât de puternic o trăiam) și a reacționat tresărind, încordând mușchii ca atunci când încerci să nu cazi când te-ai dezechilibrat. M-am trezit ca dintr-un vis frumos.
Am relaxat din nou mușchii și din nou am fost conștientă de corpul meu, observându-mă. Senzațiile au continuat sub diferite intensități și forme. La un moment dat am simțit înțepături în vârful degetelor picioarelor. Simțeam ca și cum zeci de ace fine, foarte, foarte subțiri, mai subțiri decât firul de păr (de ordinal micrometrilor), simultan și cu mare viteză mă înțepau neîntrerupt. Nervii mei percepeau aceste înțepături ca pe o arsură vibratoare. Nu a mai durat mult și a încetat.
Apoi percepția mea s-a mutat în jurul genunchilor. Îi simțeam grei, din ce în ce mai grei, erau dureroși de grei. I-am „privit” străduindu-mă să păstrez starea de relaxare a tuturor mușchilor. Aceasta a sporit senzația de greutate și presiune exercitate de genunchi pe pat. Simțeam articulația ca și cum ar fi stat sub un bolovan foarte, foarte greu, însă greutatea nu venea de la o apăsare de deasupra, ci venea de la o apăsare din interior care trăgea totul (genunchi, picior, oase) în jos.
Pe masură ce conștientizam mai profund starea de relaxare, am început să simt din nou (exact ca la ședința anterioară) tensiune cumulandu-se în corp, în mușchi. „Priveam” această energie strângându-se până ce atingea nivelul maxim suportat de corp si, brusc, independent de voința mea, corpul zvâcnea. Mâinile, sau picioarele, sau trunchiul, sau toate deodata săreau de pe pat într-un zvâcnet scurt si puternic ca o destindere de arc supratensionat. Aceasta făcea ca tensiunea să se elibereze, să scadă în intensitate, mușchii iar se ralaxau și, observând relaxarea lor profundă, cumularea de tensiune reîncepea.
Procesul se relua: relaxare, cumulare de energie și eliberare. La inceput, zvâcnetul mușchilor era usor, aproape ca un scurt tremur, dar pe măsură ce procesul se repeat, mușchii mâinilor, picioarelor, umerilor sau trunchiului (mai ales în zona pieptului) eliberau o mare cantitate de energie și făceau ca întreg corpul să sară aproape de pe pat. Tot procesul era fără voia sau intervenția mea. Observând, încercam să anticipez momentul culminant al tensiunii și apoi al eliberării ei, dar de fiecare dată corpul meu mă surprindea și reacționa dupa reguli știute numai de el. Mintea mea era paralizată și nu putea să dea o explicație logică. Tăcea … și nu știu dacă tăcea pentru că era șocată sau pentru că observatorul din mine „privea” chiar și gândurile, și mintea.
La un moment dat m-am liniștit. Am început brusc să realizez că eram foarte obosită. O stare de epuizare se instala și, o dată cu ea, dorința de a termina, de a pleca. Nu mai aveam răbdare. Vroiam să mă mișc, să mă ridic. Am mișcat ușor picioarele, urmărind dacă o dată cu mișcarea greutatea din genunchi dispare, dar ea a rămas acolo.
Mihai a intrat și mi-a facut o mișcare la pulpe. A mai trecut puțin și a revenit pentru mișcările de la ceafă. Suportam totul din ce în ce mai greu. Eram extrem de obosită și mai era ceva, ceva ce nu puteam identifica, poate și pentru că nu mai aveam putere să mă observ, să mă detașez, să mă relaxez. Luciditatea de cristal se aburise, mintea a început să sporovăie și imagini, gânduri de tot felul m-au cuprins. Mihai ieșea din cameră și l-am întrebat dacă mai este mult. Nu m-a auzit sau nu am întrebat cu voce tare. Nu știu. Simțeam o stare de neliniște. Am făcut un efort de voință și m-am mai liniștit.
Apoi Mihai a intrat în cameră și m-a ajutat să mă ridic. Ședința se terminase.
M-am simțit ușurată. Eram puțin amețită. M-am îmbrăcat usor și am ieșit afară din cabinet. Am mers în sala de așteptare ca să beau apă și să mă încalț. Mihai mi-a dat un pahar. Am simțit nevoia să mă așez, nu mai aveam putere să mai stau în picioare. Îmi simțeam trupul moale ca o cârpă, mușchii parcă erau căzuți. Simțeam fața curgând în jos și era un adevărat efort să-mi țin buzele apropiate și să nu las limba să-mi iasă din gura, moale și bleagă.
Am băut un pahar cu apă și am rămas pe fotoliu, lunecând mâinile în sus și în jos pe genunchi. Un domn m-a întrebat dacă mă simt bine. I-am spus că sunt puțin amețită. Mi-a mai dat un pahar cu apă.
Eram complet amorțită. Nu în sensul de corp amorțit, ci de nu știam prea bine ce este cu mine. Pluteam. Domnul de lângă mine m-a intrebat daca îmi este frig, „de aceea îmi frec genunchii ?” Întrebarea m-a proiectat brusc în interiorul meu. Am devenit din nou, foarte conștientă de mine. M-am cercetat și am realizat că nu imi este frig, dar că în interiorul corpului totul era cuprins de vibrații, de tremur. Toate celulele vibrau, tremurau, dar nu de frig. Genunchii sau mai bine spus senzația din genunchi, era de cald, chiar foarte cald. În rest, totul tremura.
A început să-mi tremure și vocea. Dinții îmi clănțăneau în gură și aveam dificultăți în a articula cuvintele. Toate acestea nu m-au speriat. Mă priveam cu detașare, cu calm, iar dincolo de acestea parcă era un fior de bucurie, de așteptare plină de încântare, de mulțumire, de bucurie. (În acel moment, însă, nu conștientizam toate acestea.)
Mi-am dat seama ca în starea asta nu pot să conduc. Mihai s-a oferit să mă ducă acasă (era la sfârșitul programului său). Tremurul din interior s-a mărit și ușor, ușor mi-a cuprins întreg corpul. Eram străbătută de ușoare spasme. Îmi venea să râd, să râd nebunește în cascade zgomotoase și puternice.
Dupa alte câteva minute, totul s-a liniștit și, brusc, am știut că acum mă pot duce acasă și că pot face asta singură. Mi-am luat la revedere și am plecat.
———- // ———–
duminica 18.10.2015
Acum aproape două săptămâni, la genunchiul drept, sub rotulă, dar în partea exterioară, pe o suprafață cât podul palmei, pielea îmi da niște senzații ciudate în anumite poziții. De exemplu: când stau în genunchi și pielea din acea zonă este foarte întinsă și în contact cu solul am o senzație de usturime-arsură foarte puternică, care apoi se diminuează ușor, ușor dacă relaxez întinderea și îndepărtez contactul cu solul. Usturimea-arsura este numai la nivelul pielii și suprafața osului, nu în profunzime sau la nivel de mușchi.
De astăzi am simțit ceva asemănător la cotul stâng. La nivel de aspect exterior, pielea nu prezintă nicio modificare.
De câteva zile nu dorm bine și am insomnii noaptea. Visez ciudat, mai ales pe cei care nu mai sunt aici.